Avem dreptul sa-i frangem aripile?

Se numeste Maria Cristina dar prefera sa i se spuna Maria. Daca stii sa o privesti in ochi poti citi in sufletul ei o poveste scrisa cu litere de aur. S-a nascut in 12 februarie 2000, o zi in care parca toate ursitoarele bune si-au unit baghetele pentru a face o minune. Si s-a intamplat... A primit de la Dumnezeu un dar special, un glas care te rascoleste si ea vrea sa-l imparta cu noi. La 4 ani a inceput sa cante si tot atunci a primit primele aplauze. Urmeaza cursurile Liceului de Arta din Galati si studiaza pianul. Maria nu se joaca alaturi de alti copii pentru ca, asa cum spune mama ei, "copilaria Mariei este copilaria unui copil performant si nu e usor deloc". Cu toate acestea, cand iti zambeste, ai impresia ca in zambetul ei s-au adunat toate jocurile si bucuriile copilariei tale. A castigat "21 de premii importante" asa cum spune chiar ea. Anul trecut a castigat Trofeul Festivalului International de Muzica Usoara pentru Copii din Belarus. Mi-a povestit ca inainte de a urca pe scena pentru a ridica trofeul si-a pus pe umeri drapelul Romaniei. La un festival international, un copil de 9 ani cu trofeul in maini si cu drapelul pe umeri... Maria. O meritam pe Maria? Eu cred ca trebuie sa dovedim acum ca da. Sa va spun motivul pentru care am scris acest post. Maria a participat la preselectia pentru Festivalul Sanremo JR. A fost o preselectie severa, cu multe tari participante. In urma cu putin timp a primit un telefon prin care era anuntata ca este asteptata la Sanremo. Vestea care i-a deschis aripile a fost insa urmata de un mare "dar". Trebuie sa confirme participarea si, pana la sfarsitul acestei luni, sa trimita 1000 de euro. Regulamentul spune transant : nu trimiti banii, nu poti participa, chiar daca ai fost selectat. Mama Mariei nu dispune de acesti bani dar refuza sa se gandeasca la faptul ca vor fi nevoite sa renunte. Am cunoscut-o pe Maria ieri. A venit la Sibiu cu convingerea ca intr-o fosta capitala a culturii oamenii sunt mai receptivi la frumosul din jur si inteleg mai usor arta. Ii putem demonstra ca se inseala si ca nu mai sunt oameni cu suflet frumos? Dupa ce am stat putin de vorba cu ea a venit la mine si mi-a sarit in brate. Am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare si m-am gandit la toate nedreptatile acestei lumi. Am tresarit la gandul ca va trebui sa privim candva in ochii ei si sa-i spunem ca nu am putut s-o ajutam, ca de fapt tot ce a mai ramas pur in jur a fost innecat in noroiul nepasarii noastre si ca s-a inselat cand a crezut ca noi vom intelege cata nevoie avem de copii ca ea. Pe scena de la Sanremo nu va urca Maria, va fi acolo Romania. Este singurul roman care ne-ar putea reprezenta la un festival ravnit de multe voci mai mult sau mai putin cosmetizate de calculator. Trofeul pe care l-ar putea castiga va fi al nostru, iar daca o ajutam, o bucatica din noi va fi langa ea pe scena... mai departe stie ea ce sa faca. A fost deschis un cont in care, putin din putin putem strange aceasta suma de 1000 de euro. Ce facem cu acest ingeras dragii mei? Il ajutam sa zboare sau ii retazam aripile? Va rog sa ascultati cu sufletul si sa cititi printre randurile mesajului din melodie. "Cu multi, multi pupici de la Maria" , scrie in autograful pe care i l-am cerut. Vi-l daruiesc voua din suflet... pentru suflete frumoase!



Lei Banc Post COD IBAN Galati RO 57 BPOS 1800 300 5977 RON 01 Titular cont Catalina Lovin (mama Mariei)

Lacrimi ascunse-ntr-un gand

Acest post, desi sarac in cuvinte, e pentru cei care simt ca acum 20 de ani s-au frant prea multe aripi, prea... degeaba!


TUDOR GHEORGHE_VIN COLINDATORII
Asculta mai multe audio Muzica


Au trecut 20 de ani...! Ani de... ce? Avem oare dreptul sa sarbatorim? Cine ne da acest drept? Avem ce sarbatori? In tot acest timp am ratacit, privind stele care, luminand carari, ne-ar fi putut arata drumul cel lin. Inca nu l-am gasit sau poate, piedicile intalnite in cale ne-au descurajat pasii. "De ce?", "Pana cand?", "Pentru cine?", "Cu ce pret?", si mai ades "Cui ii pasa?", sunt intrebari care ne-au inghetat pe buze. Raspunsurile tot intarzie sa apara. Poate ca cei care se simt indreptatiti sa schimbe destine considera ca nu a curs suficient sange. Sau poate ca nu strigam noi suficient de tare incat disperarea sa sparga zidul ridicat intre noi, cei mici, si "domnii' de azi.
Daca noi nu meritam raspunsuri, poate va gasiti timp "domnilor" sa coborati privirea spre cei care isi plang copiii care au platit cu viata confortul fotoliilor voastre. Ce facem cu ei? Tineri care atunci si-au pierdut unul din parinti in numele "dreptatii" si al "libertatii" sunt acum nevoiti, din "lipsa de fonduri" sa renunte la studii pentru ca s-au incapatanat sa ramana in tara, in timp ce voi ati facut din scoala o afacere profitabila si ati luat globul la picioare : New York, Viena, Berlin, Venetia, Bruxelles, Londra, Paris, iar Bruxelles unde v-ati trimis si copiii sa ne reprezinte. Poate aveti pentru ei, pentru tinerii care muncesc pentru a-si achita studiile, un cuvant de incurajare. Sau pentru batrana care in fiecare zi isi calculeaza atent fiecare bucatica de paine pe care si-o mai permite dupa ce-si achita taxele. Pentru ei vrem un raspuns. Noi... nu mai vrem nimic. Ne-am obisnuit sa fim la intervale bine stabilite "stimati alegatori" si "iubiti romani" ca mai apoi sa intram in umbra si sa fim din nou,(pentru a cata oara?) umiliti si priviti de la inaltimile functiilor voastre. Ne-am resemnat si nu va mai deranjam. Cu voi nu mai avem nimic. Il mai strigam insa pe Dumnezeu... Sa vina sa vada ce-ati facut din oameni!!!

Acorduri tarzii...

A revenit… desi poate stie ca nu o asteptam. Incearca insa, ca de fiecare data sa ne ofere acelasi spectacol unic prin colorit, parfum si acorduri tarzii.Dar suntem din ce in ce mai obositi de toate anotimpurile care si-au brazdat trecerea pe frunti plecate in fata neputintei. Ne apasa amintirile pe umeri facandu-ne prea grei pentru a mai indrazi sa visam la zbor. Ni s-au nins tamplele de prea multe intrebari, incercand sa invatam cum sa zburam cat mai sus, am uitat sa ne deschidem aripile care s-au frant lasandu-ne intr-o cadere libera spre nefiresc. Si totusi, toamna asta nebuna, ne invita, oare pentru a cata oara? sa fim partasi la acest delir al nuantelor aurii, al formelor si mai ales al aromelor. Stie ca nu ne-a fost dor de ea, si totusi doamna toamna are rabdare cu noi. Prea multa rabdare… Vrea inca o data sa ne strecoare in suflet picaturi de adieri line in umbra unui apus tacut. Dar e prea mult zgomot in noi si in jurul nostru si linistea inceputului de toamna nu poate razbate zidul greu care ne tine captivi in nepasare. Si totusi... a venit toamna.
Dar, bietii de noi ce intelegem? Scuturam de dorinte neimplinite hainele vechi, care ne-au incalzit gandurile si in trecut, asezam in camara dupa marimi, forme si culoare vase care ne vor indestula mesele in zilele geroase. Cati dintre noi ne gandim la cat nesomn au fost supusi cei care ne ofera pe o taraba an de an, toata truda lor? Le punem etichete borcanelor cu legume, dar ne gandim oare cate momente de deznadejde sau de dor, sau de chin incap acolo? Nu avem timp...
Am impresia ca toamna se joaca si interpreteaza o partitura dintr-o primavara care si-a uitat menirea. E prea blanda cu noi, parca se straduieste sa nu ne amageasca. Ma doare fiecare frunza uscata strivita sub pasii grei ai nepasarii. Imi striga a dor nestins crengile ramase fara pereche. Odata cu frunzele si-au pierdut lacrimile si isi saluta trecatorii doar printr-un oftat acompaniat de bratele vantului. Cine sa le observe durerea daca noi am uitat sa ne ridicam privirea spre cer? Se plimba singura pe strazi inguste in mantia-i stralucitoare dar nu e nimeni s-o intampine, fugim din calea ei poate pentru ca nu mai intelegem, poate ca ne e rusine s-o privim in ochi, sau, poate, pentru ca stim ca nu o meritam. Si totusi niciodata toamna nu fu mai frumoasa...
Ati vazut ca lacrimile copacilor s-au asezat una cate una pe pamant? Asteapta tacute sa ne legene pasii si mai ales, gandurile. Depinde de noi daca le strivim, sau daca le facem sa para mai frumoase in trecerea lor spre nemurire. Depinde numai de noi daca pasim greu, apasati de efemere greutati, sau daca valsam in drumul nostru spre nicaieri. Adierile de vant ne vor usca obrajii de lacrimile deznadejdii daca le vom lasa sa ne imbratiseze, copacii dezgoliti ne vor imprumuta haina lor pentru a ne incalzi gandurile in noptile lungi, incarcate de intrebari, iar ploile care vor veni, ne vor picura in suflet esente de speranta si lumina. Dar, pentru toate acestea trebuie mai intai sa deschidem ochii. Sa ne asezam confortabil la caldura sufletului si sa ne soptim fericirea celor care vor sa asculte. Luminile s-au stins, doar o raza jucausa mai aseaza cate un licar in zambetul celor prezenti... Cortina s-a ridicat... e liniste... spectacolul a inceput! Nu stim cand se va termina dar ce mai conteaza? Sa ne confundam cu actorii si sa ne jucam propiile roluri pana la apauzele finale sau, pana cand in sala, se vor aprinde din nou luminile!!!

Omagiu unei amintiri...

Dedic acest post copiilor... copiilor din noi, sau, daca doriti, amintirii lasate in pod langa o papusa de carpa roasa de timp si de vise neimplinite...

Mai des sau din ce in ce mai rar, franturi de aduceri aminte ne insotesc intr-o gradina cu ciresi intr-o dimineata de vara...
Acolo, in universul tau, soarele pare a straluci mai puternic decat in lumea celor mari. Alergi dupa fluturi pentru ca te fascineaza dansul lor deasupra florilor, nu resusesti sa-i prinzi, dar nici nu ti-ai dori asta, decat, poate, doar ca sa le vezi mai de-aproape coloritul parca ireal. Gandul de a le face vre-un rau ti-e strain si nu razbate pana la fiinta ta pentru ca pentru tine, povestile in care binele invinge raul, sunt parte integranta din realitatea in care crezi ca poti schimba lumea dintr-un castel construit din crengi uscate de salcam. Te impiedici de o petala dar nu mai iei in seama durerea... mai ai destule semne ale vacantelor trecute, fiecare are povestea lui si iti place sa le redai colegilor intreaga aventura care si-a lasat amprenta acolo. Ai obosit si cauti umbra ciresului la care ti-ai adapostit visele si sperantele copilariei...
Adeseori adormeai acolo visand ca intr-o zi vei avea gradina ta si vei pune si ciresi sa le fie somnul lin celor care vor poposi la umbra lor. Ai simtit de atunci de mai multe ori nevoia de a contempla un cires in floare dar fie l-ai gasit prea tarziu cand florile lui erau deja transformate intr-un covor pufos pe iarba, fie ti-a fost prea greu sa te regasesti la adapostul unuia strain de sufletul tau. Cel care ti-a ascultat ani in sir nelinistile provocate de povestile cu zane care ti se spuneau seara, a incalzit demult o odaie saracacioasa. Refuzi sa privesti spre locul ramas pustiu, atunci cand pasii te poarta in gradina copilariei tale, simti ca parte din acel copil a disparut odata cu crengile aruncate in foc.
Te gandesti sa cauti iar trifoi... in fiecare vacanta adunai numai din cel cu 4 foi. Stiai ca aduce noroc dar niciodata nu il tineai pentru tine. Preferai sa il presezi in biblia bunicii si sa il oferi invatatoarei in prima zi de scoala. Oare ce mai face? I-or fi adus oare noroc acele firave firicele de speranta?
Deodata un glas venit parca din alta lume te face sa lasi trifoiul pentru mai tarziu... in fond, simti ca timpul se scurge dupa regulile tale... e bunica, te cheama la masa. Glasul ei de neinlocuit ti-a ramas intiparit in minte. Il mai auzi cateodata in vis dar nu mai intelegi ce vrea sa-ti spuna, nu poti deslusi sensul cuvintelor ei. Atunci o ascultai cu sufletul curat, acum, inainte de a adormi pui in ecuatie fiecare secunda a zilei de maine.
Abia iti mai aduci aminte de gustul painii framantate de mainile ei brazdate de griji si mai ales de dor. Nu l-ai mai gasit de atunci dar cauti sperand ca intr-o zi iti va indulci din nou simturile. Mirosul de busuioc din casa care ti-a leganat copilaria te insoteste insa si acum si te indeamna sa-ti ridici ochii spre cer atunci cand ti-e greu. Atat a mai ramas de atunci... o amintire presarata cu miros de busuioc si un trifoi cu 4 foi uitat intr-o biblie roasa de anotimpuri.
Copilul de atunci are nevoie, pentru a putea zambi din nou,
ca amintirea acestor piese de puzzle care ii reconstruiesc universul sa fie pastrata vie si nepatata. In fiecare din noi exista un astfel de copil. Fie-va mila si nu-i raniti sufletul pentru ca...

"Un copil este o fereastra deschisa pentru zborul visurilor noastre..." si mai mult decat atat, “pentru ca numai ei stiu sa iubeasca pana la Doamne Doamne si inapoi”.

In tacere...

Stau rezemata de o frunza, sorb incet din cana cu ceai si privesc vrajita florile copacului din gradina gandurilor mele. Ma fascineaza povestea fiecarei petale dar ma tulbura valsul lor atunci cand, lasandu-se dirijate de bratele vantului, se pierd rand pe rand intr-un suspin. Cat de scurta le este existenta si cate minuni pot infaptui pentru cei care au ragazul de a le privi inainte ca ele sa dispara invaluite in mister. Gandul acesta ma face sa-mi plec umila capul in fata maretiei lor. Imi oglindesc chipul intr-un strop de roua... anotimpurile mi-au albit tamplele. Desi e dimineata, am un sentiment ciudat ca ar putea fi prea tarziu. Prea tarziu pentru regretul rasaritului pierdut.
Incerc sa opresc lacrima care-si croieste drum din itele viselor mele si ma inarmez cu un zambet amar. Nu e de-ajuns, si-a luat puterea din noptile in care, uitand sa privesc spre cer, ma lasam invaluita de intuneric. Lacrima care se rostogoleste pe obrazul brazdat de dor, spargandu-se apoi in mii de iluzii, nu poate tulbura linistea care a ridicat ziduri de nepatruns in jurul meu. Undeva in departari, aproape de soare zaresc un pescarus si incerc sa-mi imaginez marea...inchid ochii si parca ii aud valurile...o serenada trista a unui trubadur care si-a pierdut de mult iubirea. Doar mi s-a parut...linistea din jur impiedica soaptele sa ajunga la mine.
Stiu ca cei care viseaza la gradina mea mi-ar striga peste gard ca ar dori sa bea un ceai cu mine. E prea multa liniste ca sa-i pot auzi. Caut fericirea pe aripile fluturilor care nu-si mai gasesc locul in copacul ramas fara flori. Daca o voi gasi, o voi desena desi stiu ca nu-mi va folosi la nimic. Cat de minunati sunt oamenii care viseaza...Ce frumos e totul in lumina diminetii!
Dintr-un gest necugetat, am rasturnat cana cu ceai si ultima picatura e sorbita de univers intr-un tipat strident care ma face sa uit ca am fost captiva in casa linistii de nepatruns. In acea picatura as fi gasit raspunsul dupa care am rascolit in oceanul amaraciunii. Odata cu ea, dispare si intrebarea care nu-si va mai afla niciodata sensul. Tipatul ultimei farame de speranta este inghitit din nou de liniste...
Nu stiu cat timp am privit copacul dar de atata tacere nu mai pot spune cat ma doare. De atata singurate am uitat ca sunt singura in gradina gandurilor mele...
Rezemata de o frunza inchid ochii si visez la o cana cu ceai din care sorbeam incet, cautand in ultima picatura raspunsul!

Scrisoare catre un suflet trist...

Am gasit pe veranda unui castel locuit de fluturi si pazit de nuferi albi o scrisoare desprinsa parca dintr-un susur de izvoare. Cuvintele par scrise cu mana tremuranda, un suspin tine locul timbrului iar numele expeditorului a fost acoperit cu praf de stele. In dreptul destinatarului a ramas doar urma unei lacrimi care a fost uscata de sarutul adierilor de vant. Am pastrat-o intr-o carte veche cu coperti roase de timp si de nelinistea celor care, candva, le-au mangaiat visand la lumea ascunsa intre filele ingalbenite. Acum vreau sa ti-o citesc pentru ca simt ca tie iti este adresata. Stiu, ar fi trebuit sa fac asta mai devreme, dar nu eram sigura ca tu esti destinatarul si imi era teama ca intelesul ei isi va pierde sensul. Dar acum trebuie sa ti-o citesc, pentru ca vad cum lumina din ochii tai isi pierde tot mai mult stralucirea:
“Nu ne-am mai intalnit demult intre doua vise asa cum faceam de obicei, de aceea m-am hotarat sa-ti scriu. Ce e cu tine? De ce nu e liniste in sufletul tau? Obisnuiai sa canti in timp ce paseai desculta printre picaturile de roua. Nu te-am mai auzit si imi lipseste glasul tau duios. Ma faceai sa zambesc de cate ori te opreai in fata unei flori si o contemplai minute in sir cu bucuria nemarginita a unui copil. Pentru tine timpul nu a insemnat decat o simpla notiune dar iti placea sa spui tuturor ca e prietenul tau de incredere. Presupun ca te-a tradat pentru ca astazi ai trecut grabita pe langa o gradina cu trandafiri fara sa iti intorci privirea. Te jucai adesea cu baloane de sapun, iti asezai delicat franturi de ganduri pe coloritul lor, le urmareai tacuta pana dispareau in drumul catre cer si te minunai de ineditul scurtei lor existente. Aveau un farmec aparte acele momente nu integ de ce ai renuntat la iluzia zborului spre infinit. Spuneai ca pentru tine ziua incepe cu sarutul soarelui atunci cand ii deschizi fereastra. De cand nu te-ai mai lasat mangaiata de razele de soare? De ce nu le mai dai voie sa-ti incalzeasca fiinta? E din ce in ce mai intunecata odaia ta.
Radeai molipsitor in fiecare zi si nu ii priveai pe cei incruntati. Te temeai de norii negri din ochii lor. Acum stai cu privirea plecata incercand sa ascunzi furtuna din sufletul tau. Esti prea firava pentru asta. Iti aud de aici zbuciumul. Iti amintesti dimineata aceea in care numarand firele de nisip m-ai intrebat cum a aparut tristeta? Ti-am raspuns repede ca s-a nascut dintr-un zambet. Nu m-ai crezut si razand, ai alergat in mare si ai impletit un colier din valurile ei. I-ai soptit marii ca atunci cand perlele lui se vor risipi vei intelege ce e nefericirea si ai rugat-o sa-ti spele sufletul de indoieli. Nici nu ai observat cand, preocupata sa-ti faci curatenie printre ganduri, l-ai aruncat ca pe o haina veche. Ma gandesc la noptile in care ne intreceam in a numara stelele de pe panza cerului. Te-ai intrebat cat timp a trecut de cand nu ai mai privit in sus? Steluta despre care spuneai ca iti poarta noroc straluceste mai puternic decat de obicei, de ce ai renuntat sa mai crezi in ea? Stiu, nu imi poti vorbi...intreaba-ti sufletul el are toate raspunsusurile. De ce esti trista? Stii, de cele mai multe ori nefericirea apare atunci cand nu stim sa fim fericiti. Tu de ce ai uitat sa canti? De ce ai renuntat sa visezi? Ne spuneam adesea povesti carora le schimbam de fiecare data finalul. Acum un intreg univers e intre noi si zanele si-au pierdut baghetele intre spini. Priveste putin pe fereastra...bancuta de pe care admirai copacii infloriti, zambindu-i fiecarui trecator, a cedat sub greutatea tacerii. Plangi? Lumea nu se va opri in loc pentru a-ti culege lacrimile...ti le vor strivi sub talpi in drumul lor spre nicaieri.
Anotimpurile isi vor urma cursul firesc dar, suspinand, nu le vei putea deslusi misterul. Am senzatia ca primavara isi amana venirea. Stie ca nu va mai fi intampinata ca altadata. Cine sa-i deschida poarta daca sufletul tau e inchis sub apasatoarea nepasare? Si totusi, vor inflorii candva salcamii dar isi vor plange petalele in singuratate. Ploile pe care le iubeai atat de mult vor cadea din ce in ce mai greu, vor fi tot mai reci si, in loc sa ne aseze in cosite stropi jucausi, ne vor murdari alungandu-ne din calea lor. Soarele isi va intoarce privirea spre alte zari daca nu-i vei mai zambi asa cum faceai pana nu demult, iar macii nu vor mai valsa cu cicorile daca tu nu le vei mai canta la pian. Privighetorile isi vor ascuti glasul intr-un strigat absurd, apoi, peste tot se va asterne tacerea...
Atat am vrut sa-ti scriu. Cuvintele sunt de prisos acum cand ghioceii si-au scos sufletul la lumina. Ridica-ti privirea si zambeste! Nu-i zdrobi cu plansul tau, cand vei avea nevoie de gingasie o vei putea culege de pe petalele lor daca acum ii alinti cu un suras. Nu face pariuri pe lacrimi, va invinge durerea si un suflet ofilit nu va vedea in jur decat noroi, chiar daca, pana la noroi, va calca pe nuferi! Tristetea ta a alungat fluturii, care si-au gasit adapost intr-un castel vechi locuit odata de zanele din povestile tale. O sa asez acum scrisoarea intr-un colt de veranda, stiu ca cineva o va gasi si va intelege ca trebuie sa ti-o citeasca in ziua in care vei uita sa zambesti!"

O altfel de zi...

In aceasta dimineata, inainte ca zorii sa sarute cuprinsul, am privit pentru cateva minute spre luna. Mi s-a parut mai stralucitoare decat de obicei si mai aproape de Cer. M-am gandit ca 15 ianuarie ar trebui, prin lege, sa fie zi libera. Dar...NU! Mai bine asa. Am intelege sa o sarbatorim cu mici, bere si ritmuri orientale adica foarte departe de adevaratul ei sens. Cel putin asa, elevii, obligati sau nu, recita cate o poezie, rasfoiesc o biografie si... cauta Luceafarul, iar noi simtim ca nu ne-am pierdut de tot identitatea.

Leapsa cu ”chipuri”

Am primit prima mea leapsa de la Carmen si trebuie sa recunosc ca sunt emotionata! Ea, leapsa suna cam asa :
*Go to the 4th folder in your computer where you store your pictures.
*Pick the 4th picture in that folder.
*Explain the picture.
*Tag 4 people to do the same!

Trag aer in piept si...deschid calculatorul, caut dar, din pacate nu al 4-lea folder ptr ca e calculatorul nou si nu am atatea in el(sper ca nu o sa fiu descalificata), in singurul folder pe care-l detin deocamdata, poza cu nr 4 esteeee :


El este Pisu ( in ziua in care l-am luat aveam o imensa lipsa de inspiratie, de unde si numele foarte original). Cred ca nu are rost sa incep sa povestesc aspecte din viata lui, acum e ocupat cu zgariatul dulapului si nu-l deranjez sa-i cer acordul de a ”da din casa” :)) Langa el e ”troscoleta” mea trantita la intamplare in graba. Daca, Doamne fereste, ar trebui sa fug pe o insula pustie, cu ce am in geanta cred ca mi-as construi coliba :)). Ar fi interesanta o leaspa legata de ce ai in geanta. Cam atat cu poza mea. Multam fain! Leapsa merge la , Luci
Ovidiu
Adriana
Cosmin

Daca vei citi...

Nu stiu exact de ce scriu asta acum. Poate pentru ca stiu ca nu vei citi nicioadata aici, e prea mare distanta dintre visul meu si pasii tai. Sau, poate, undeva intr-un colt de suflet, speranta ca intr-o zi vei gasi din intamplare aceste randuri, imi ghideaza degetele peste litere si imi dicteaza cuvinte pe care inca nu le inteleg. Vroiam sa-ti multumesc! Sa-ti multumesc pentru ca imi dai iluzia valsului printre frunze ingalbenite de doruri arzatoare. Iti multumesc pentru zambetul de pe chipul meu. Multumesc pentru diminetile in care admir amuzata jocul complicat si somnoros al razelor de soare. Si...iti multumesc pentru ca scriu aceste ganduri. Visul mi-a fugit in cautarea fluturilor asa ca trebuie sa ma opresc aici, fara gingasia lor cuvintele isi pierd sensul. Mi-am amintit insa de ce am inceput sa astern aceste franturi de suflet... Vroiam de fapt sa-ti soptesc: "La multi ani!".

Cine n-are batrani...

Astazi vorbim despre lucruri mai lumesti ca la fiecare pas facut in afara casei, cuibusorul tau de vise, se gaseste cineva sa te aduca cu picioarele pe pamant, fie prin atitudine, fie prin vorbe aruncate parca din toate cotloanele mizeriei. Dupa programul normal de opt ore, mi-am lasat linistita serviciul cu certitudinea ca maine va fi tot acolo cu tot cu indatoririle zilnice. Dupa cinci pasi facuti in strada am inceput sa ma gandesc serios daca nu cumva a dat norocul peste mine si voi deveni bipedul nr.2 caruia i-a cazut nasul. Nu am pretentii de Michaela Jackson dar ma si vedeam pe la diverse posturi TV bocind si suspinand ca uite nasul, nu e nasul! Adica, sa ma intelegeti, brusc nu am mai simtit nimic in locul cu pricina. Dupa alti pasi marunti facuti cu grija sa nu plonjez, parca nici mainile nu mai erau la locul cunoscut. Mai sa fie... Si uite asa, cub de gheata, merg, ca un cetatean demn de lauda ce sunt eu,ptiu, ptiu fugi deochi, sa-mi platesc darile catre mandria noastra statul. Tremurand din toate ungherele las cu durere in suflet cam jumatate din avansul meu pe luna la un amarat de ghiseu, in spatele caruia o tanti urata si rea imi zambeste a paguba si-mi zice sec : "va multumim". Nu ma prea pricep sa mint deci, chiar nu puteam raspunde: "cu placere". Merg mai departe, alte tzspe grade cu minus dadeau de zor tarcoale urechilor mele. Intru in magazinul de langa bloc, respirand oarecum usurata ca am razbit intemperiilor, iau repede o paine si ma asez cuminte la coada la casa. Cand... val vartej intra o duduie maaareeee, cu o caciula bine indesata peste crestet si cu o voce de bariton saluta lumea din jur. Isi ia una bucata ciocolata Africana cu lapte si o tranteste pe banda. In fata mea!!! Eu, si speriata si incurcata si ... cam atat ca simturile imi erau atrofiate, ma uit direct la clopul din capul ei, il vedeam din spate ca s-a si asezat la coada. Inspir, expir, si cand sa inspir din nou se intoarce la mine si zice:" ma lasati pe mine???". Nu a sunat a intrebare normala ci a mirare, daca ma intelegeti. Eu am vazut vreo cinci secunde un frumos curcubeu apoi, ca in transa ii spun: "pai acum daca tot ati intrat in fata, poftiti". Poate totul era perfect daca duduia tacea din gura. Dar ea, nu si nu, trebuia sa dea tot afara, si zice suav : "ma grabesc de nu mai stiu de mine, incepe filmu' si nu vreau sa pierd nici o secventa". Atunci, am auzit un cor de ingeri care-mi sopteau sa-mi pastrez calmul, sa nu spun nimic, ca ar putea fi bunica mea, ca e femeie batrana, bla, bla. Adica, ce conteaza ca domnul in negru a lasat motorul pornit la masina ca vroia doar un pachet de tigari si acum tre' sa astepte sa-si ia madama portia de ciucalata, ce daca doamna din spate nu-si putea potoli copilasul care urla cu toti dintisorii, de frig sigur :)), si ce daca eu... dar sa ma las pe mine ca stiu mai bine ce-am indurat. Nu lumeee! Jose Fernando facea pojar instant daca stimabila nu era acolo de la inceputul inceputului, adica de la faza cu: acest program... Tare as vrea sa stiu pentru ce serial calca ea tot ce intalnea in cale, ca un Catrina ce era. Are rost sa spun cat de tare m-am enervat? Nu are... Dar cireasa vine acum. Dupa ce ajung si eu la casa, imi iau painea si incerc sa ies din magazin. Nu pot. De ce? Cine credeti ca era postata taman in usa, macanind despre numai ea stie ce, cu o alta cuconita de seama ei? Daaaaa! Era EA! Ii spun ca o rog sa imi faca putin loc, dar vocea mea cu turturi peste baritonul ei era ca o adiere de vant pe o plaja unde se face discoteca. Adica un fel de fas. Si vorbea si vorbea si eu ii mai zic ca vreau sa ies si ea nu ma auzea...Tanti, tu! Parca te grabeai!!Dar de, se pare ca barfa bate filmu'. Am reusit in final sa scap si am ajuns acasa, m-am lipit de calorifer si uite ca acum mi s-au dezghetat neuronii, ma joc cu tastele deci si membrele sunt OK. Problema e ca acum, la caldurica, cu nasul in perfecta functiune, parca privesc altfel situatia. Poate femeia e singura, copiii sunt mari, nepotii or fi la facultate si serialul ala este singura ei bucurie, prin asta i se servesc iluzii cu pipeta, are nevoie de fiecare picatura ca sa treaca peste inca o zi de facturi, medicamente necompensate si dor imens de cei care au fost, si cei care sunt dar nu au timp s-o viziteze. Cele cateva zeci de minute cat urmareste serialul, traieste intr-o altfel de lume, si asta ii face bine.
Ei, acum sa tragem concluziile : 1.pe la ora 15-16, sa va feriti din calea batranelor grabite, ca nu se stie... si 2.Cei care ati citit randurile de mai sus, chiar nu v-ati prins ca am nevoie de caciula, fular si manusi? Astept cu interes propuneri! :)) Pupici calzi si ceai cu lamaie!

Ratacire...

Ninge... Imi place sa privesc de la fereastra cum fulgii se incapataneaza sa stearga urmele pasilor celor care s-au perindat prin fata casei mele. Dispar, rand pe rand sub mantia visarii. Nu mai ramane decat amintirea lor. Acum totul in jur pare a fi un fragment de poveste. O poveste pe care doar eu o citesc in timp ce privesc pe fereastra. Am senzatia ca nimeni nu a trecut vreodata pe aici. Astept o ninsoare care sa-mi stearga urmele lasate in suflet de cei care mi-au trecut candva pragul casei...

Aripi frante...

Zborul mi-a fost intrerupt in zori dintr-o nebuneasca joaca a aripilor care s-au hotarat brusc sa-si limiteze miscarile. Nu a fost o cadere lina leganata in neant… m-am prabusit in nefirescul clipei scurse si am inceput sa respir nedumerire. M-a durut revenirea si suspina amintirea plutirii printre fluturi. Nu vroiam sa las lacrimile sa-mi straluceasca pe obraz irosindu-se in oceanul nepasarii si, incercand sa le opresc am inchis pleoapele peste simtiri dar, picatura cu picatura, mi s-au strans in suflet si m-a imbratisat mirosul nemarginit de albastru al marii. Am pasit desculta pe tarmul ei, am privit cum soarele saruta cuprinsul si am tacut. Undeva, la umbra unei petale de suspin am vazut cum iubirea se alinta jucandu-se cu pescarusii. Mi-a zambit si mi-a spus ca a facut o punte intre zari din iluziile stranse in timp ce ma astepta. Mi s-a parut pentru o clipa ca in loc de punte e un curcubeu... si am ingenuncheat in fata infinutului. Atunci am gasit raspunsul... Era ascuns printre firicele de nisip din care copiii fac uneori castele.

Bunatate sufocanta...

Ne aflam din nou in acea perioada a anului in care cuvintele "vacanta", "cadouri", "cumparaturi", "liste", "scump", "distractie", "prajituri" si multe altele, sunt pe buzele tuturor. Este perioada in care iti aduci aminte de matusa cu care n-ai mai vorbit de la Pasti, si o suni sa-i urezi de bine de sarbatori si sa-i spui ca o iubesti. Tu n-ai face asta daca n-ai auzi la TV ca trebuie sa fim mai buni in aceasta perioada, mai intelegatori, mai iubitori, mai altfel. Si uite asa, in tot acest timp ne loveste bunatatea atat de mult incat ramanem cu sechele si imediat dupa ce ne pupam cu toti cei prezenti la petrecerea de Revelion, la ora 24, urmele iubirii revarsate cu forta peste cuprins timp de o saptamana isi arata coltii. Deja de la ora 24 si 5 minute observam ca tipa in rochita roz e prea grasa pentru tinuta ei, ca baiatul inalt si brunet e cam prostut si ca prietena noastra s-a "lipit" de un pampalau, si tinem neaparat sa spunem toate astea cu voce tare ca altfel nu se poate. Mai rau, in noaptea de Revelion ne certam cu viitorul sot ca, din greseala, ne-a agatat ciorapii de la mama si il scoatem afara din casa sa ne caute altii. Ce mai conteaza, ne-am prefacut destul ca suntem buni, este momentul sa fim din nou naturali. Decat sa fim inconjurati de zambete false si cuvinte frumoase rostite printre dinti, nu ar fi mai bine sa nu ne straduim sa fim ce nu suntem? Ce rost are sa ne prefacem fie si numai pentru cateva zile ca suntem plini de iubire? E normal sa existe persoane care nu sunt aproape de sufletul nostru. De ce sa le apropiem doar pentru a le da din nou deoparte dupa Sarbatori? Craciunul inseamna Bucurie, Puritate si Alb. Haideti sa incercam sa fim Puri nu camuflati in costumul bunatatii, sa jucam propiul rol, sa nu fim actori pe o scena subreda care scartie a ipocrizie! Tot de Revelion ne facem lista cu prioritati pentru anul pe care il asteptam in aburii alcoolului. Trecem acolo tot ce ne-am dori sa realizam in anul urmator si nu am fost in stare sa realizam in anul care se incheie. Lista respectiva nu este decat un prijej de nervi si dezamagiri atunci cand facem bilantul si realizam ca nu avem ce bifa. Sau, bifam lucruri si fapte dar constatam ca le-am facut doar pentru ca asa scrie pe lista, de fapt nu ni le doream si nici nu ne-au oferit vreo satisfactie. Fie ca te prinde mai trist, mai singur, mai tacut sau mai dezamagit, si chiar daca nu mai e la fel de Alb ca altadata, Craciunul va veni din nou peste pamant. Cu zurgalai, cu miros de brad, cu colindatori si mai ales, cu Speranta! Sa-l primim cu sufletul deschis si cu credinta in Cel de Sus! Va doresc Sarbatori de vis!

Si-a mai trecut un Mos...

De la an la an, Mosul pare din ce in ce mai trist, mai slabit si mai egoist. Ne lasa in ghetute, pe langa cadourile mai mult sau mai putin meritate, amintiri care ne dor, iluzia anotimpului demult apus si vise uitate in cutia cu jucarii. Nu ni se pare drept ca doare atat de mult fiecare dimineata de 6 Decembrie. Poate ne doare pentru ca... uitam. Il uitam pe Mos un an intreg, nu ne intereseaza daca ii este bine, daca nu cumva a obosit sau s-a imbolnavit, daca mai are puterea sa strecoare sperante in ghetute roase de timp si cadouri scumpe in pantofi ce stralucesc a bunastare. Ne aducem aminte de el in preajma unei singure zile din an. Poate ca Mosul strange un an intreg toata durerea nepasarii noastre si o transforma in amintirile pe care ni le lasa drept cadou sperand ca asa, ii vom intelege tristetea. Dar noi suntem prea prinsi "de lume" sa mai ... simtim. Nu avem timp de suflete care plang. Ne imbulzim in magazine pentru a profita de diverse oferte, ne lovim unii de altii pe strazi frumos luminate, nu ne privim in ochi pentru ca ne impiedica povara cutiilor colorate, de diferite forme si marimi, nu ne zambim si nu avem rabdare se ne transmitem unii altora ganduri bune in prag de sarbatoare. Si parca nici timpul nu mai are rabdare cu noi...
Am gasit anul acesta in ghetute mai multa dragoste decat credeam ca pot cuprinde in sufletul meu. Mosul insa, nu a uitat sa-mi strecoare si un dor nebun de anii in care imi gaseam cizmulitele pline cu bomboane cu un gust pe care nu l-am mai gasit nicaieri si care miroseau a taram de basm. Erau magice diminetile cand gaseam aceste minuni care-mi indulceau copilaria. Acum, doar un gust amar lasat de tot ce n-am mai gasit in anii care s-au scurs de atunci. Fie-ti mila, Batrane si ia-mi inapoi amintirile legate de tine! Fa-ma, Mosule sa uit cat de mult te asteptam si cat te iubeam pentru ca nu ma ocoleai niciodata! Te rog, intoarce-te din drumul tau catre infinit, vino din nou in odaia mea si ascunde in desaga-ti fermecata ceea ce mi-ai adus aseara! Lasa-mi doar dragostea pe care mi-ai impachetat-o atat de frumos intr-o cutiuta rosie cu fundita argintie! Iti promit ca o sa o port mereu in suflet si o sa am grija de ea. Stiu ca esti bun, de aceea mai bine ai darui amintiri celor care se hranesc cu ele, celor carora nu le pasa ca nisipul din clepsidra si-a grabit ritmul! Stiu ca ma auzi, iar atunci cand nu voi mai gasi in cizmulite lacrimi transformate intr-un suspin, voi intelege cat de mult ma iubesti! Am nevoie de tine Mosule, fara tine n-as putea visa, dar te rog lasa ca, macar pentru o clipa, sa revina copilul din mine sa se poata bucura de cizmulitele pline cu bomboane!
Atat am vrut sa-ti spun! Si te mai rog sa-i spui Mosului Craciun ca il astept, desi mi-e teama ca "rosul" s-a amestecat cu "albul" si a rezultat o culoare care m-ar face din nou sa plang! Pe curand, Batrane !

Sunt reporter deci am cu ce...

Exista reguli nescrise ce tin strict de bunul simt. Nu le gasesti nici in carti, nici pe internet si nici "Dan Senzationescu" nu vorbeste despre ele. Se presupune ca iti insusesti aceste reguli in cei "7 ani de acasa" insa, in ultimul timp am impresia ca foarte multi tineri pleaca de langa parinti mult mai repede pentru ca rar mai intalnesti "educatia de la mama de acasa". Nu mi-am propus sa fac aici o radiografie a bunului simt uitat undeva in coltul camerei tale de copil. Nu vreau sa scriu despre nesimtirea care pandeste la fiecare colt de strada, in mijloacele de transport in comun, in curtea scolilor, in spitale, in magazine, in frigider, etc. NU! As avea nevoie de cel putin o saptamana pentru a termina de scris. O sa scriu despre un singur caz care m-a scos pur si simplu din pepeni, si cei care ma cunosc stiu ca eu ma enervez foarte, chiar foarte greu, pentru ca m-am nascut calma, de aia. Se facea ca eram intr-o sala de teatru, nu se juca o piesa de teatru, sala a fost destinata unui alt eveniment. Pe scena era un Om cu o chitara. Iubitorii genului, pot spune ca acel om a facut istorie in muzica. Se canta, se radea, se povestea, se Simtea si se Traia! La un moment dat, o camera de filmat a tulburat pentru cateva secunde lumina difuza si atat de potrivita momentului. S-a stins, s-a aprins, iar s-a stins... S-a aprins din nou, iar cand m-am uitat in acea directie, mi-a fost dat sa vad o domnisoara cu un microfon in mana care-i chestiona pe cei din sala.(oare ce ii intreba? Adica o ducea capul sa intrebe ceva?)Domnul de pe scena s-a oprit din cantat si a zis : "Nu ma filmati si pe mine? Daca vreti va spun si cateva cuvinte, va dau si autograf!" Stupoare!!! Domnisoara nici nu l-a auzit, continua sa deranjeze publicul PLATITOR DE BILETE si insetat de acorduri cu parfum de doruri ratacite in odaia nemuririi. Abia cand a fost strigata inca o data, cel cu camera s-a prins ca trebuie sa o indrepte inspre scena. Atunci, cel de pe scena, a spus "stiti, asta e ca si cum in timpul unei piese de teatru tu rontai bomboane in sala". Reactia publicului a fost pe masura :ropote de aplauze in semn de aprobare. Adica tie ca si jurnalist, ti se da voie sa intri in sala cu camera de filmat, ai ocazia sa mergi langa scena, poti sa "furi" cateva cuvinte chiar in timpul spectacolului de la interpret, si tu ce faci? Ignori personajul de pe scena, bagi microfonul in gura oamenilor, repet PLATITORI DE BILETE, veniti sa soarba fiecare vers auzit, nu sa-ti raspunda tie la intrebarile idioate. Daca nu vrei sa urmaresti spectacolul de la inceput pana la sfarsit, pentru ca nu esti in stare sa intelegi ce se intampla pe scena, ai decenta sa astepti sa iasa lumea din sala si abia apoi sa-i intrebi cum a fost, daca le-a placut sau nu. Domnisoara, aloo, fataaa!! Desi suntem in campanie electorala, nu erai la acele concerte in aer liber, cu miros de mici arsi si bere gratis!! Erai intr-o sala de teatru!! Cineva vorbea pe scena! In sala era liniste! Domnisoara, te rog, nu te mai tine de microfon, ca sa ma poti auzi!! Stii, ar trebui sa te stergi pe cizme, lasi urme de noroi in urma ta! Reporterito, te lauzi ca voi prezentati realitatea asa cum e!! Adica plina de mizerie si nesimtire! Pai daca pleaca chiar de la voi, ce-i de facut? Fetito, microfonul ala are pe el sigla unei televiziuni nu a unei ferme deci impune respect. Faptul ca iti atarna din mana simbolul unei institutii media, nu-ti da dreptul sa lasi bunul simt acasa, ca deh, esti mare jurnalist. Cunosc multe persoane care, cu un microfon in mana si o camera pe umar isi duc veacul prin ploi si frig incercand sa-si faca meseria. Da, e adevarat, un reporter trebuie sa fie "infigaret" dar asta nu e sinonim cu nesimtit! Si daca cineva din sala, in urma comportamentului tau a soptit :"asa-s jurnalistii, nesimtiti", au intrat in aceeasi oala cu tine si oamenii despre care am amintit mai sus. Si nu e drept, fatooo! Ar trebui sa faci tu frumusel un "stand-up" (daca ai auzit de asa ceva) si sa-ti ceri scuze colegilor tai.Dar, nu..asta nu-i realitate..pentru tine astea-s basme cu zane si nu faci rating cu asa ceva... Mi-e sila! "E din ce in ce mai noapte si mai frig seniori!!"